Cuvântul reziliență provine din verbul latin resilire, care înseamnă a se retrage sau a sări înapoi. Potrivit Asociației Americane de Psihologie (APA), reziliența este capacitatea indivizilor de a se adapta sau de a depăși adversitatea.
Ce este reziliența?
Pericolul condiției umane este că oamenii pot crea sau exagera rapid factorii de stres în mintea lor, ceea ce face mai dificilă demonstrarea rezilienței. Prin urmare, este esențial să înțelegem că reziliența este un proces dinamic care se construiește în timp prin diverse experiențe, abilități personale și interacțiuni sociale.
Reziliența nu înseamnă că indivizii nu se pot confrunta cu suferință emoțională, stres sau durere, dar persoanele reziliente pot gestiona mai bine adversitatea. Aceștia înțeleg că emoțiile dificile și adversitatea nu sunt de lungă durată și își pot valorifica forța interioară pentru a-și regla emoțiile și a face față situației.
Persoanele care nu au reziliență se simt adesea copleșite și neajutorate și se bazează pe strategii de adaptare nesănătoase, inclusiv izolarea, evitarea și automedicația. Alte mecanisme de adaptare nesănătoase includ comportamente riscante, tulburări alimentare și consumul de substanțe.
Măsurarea rezilienței
Deși nu există o măsură standardizată a rezilienței, diverse scale pot măsura reziliența în forma cea mai elementară: capacitatea unui individ de a se adapta la situații. Reziliența poate fi măsurată cu ajutorul scalei scurte de reziliență, care constă în șase afirmații care măsoară capacitatea individului de a reveni sau de a aborda problemele personale.
De ce este importantă reziliența?
Fiecare ființă umană trece printr-o situație dificilă în viață, fie că este vorba de probleme personale, sociale sau de mediu. Reziliența este importantă, deoarece le oferă indivizilor puterea emoțională, mentală și flexibilitatea comportamentală pentru a face față provocărilor și factorilor de stres din viață.
Persoanele reziliente rămân pline de speranță în ceea ce privește viitorul și se adaptează și privesc noile experiențe cu mai puțină anxietate și emoții negative. În plus, le permite indivizilor să își mențină echilibrul în perioadele stresante.
Modul în care indivizii abordează problemele afectează în mod semnificativ rezultatul imediat și are consecințe psihologice pe termen lung. Prin urmare, dezvoltarea rezilienței va spori bunăstarea individului, sănătatea pe termen lung și capacitatea de adaptare la provocările personale.
Istoria rezilienței
Termenul de reziliență a fost inventat de psihologul Emmy E. Werner în 1973, care a realizat un studiu longitudinal pe o cohortă de copii hawaiieni din medii socio-economice scăzute. Acești copii au crescut cu părinți care sufereau de boli mintale sau alcoolism.
Werner a constatat că două treimi dintre copii au prezentat comportamente distructive în adolescența ulterioară, inclusiv șomaj cronic și consum de substanțe. În schimb, o treime dintre copii nu au prezentat comportamente dezadaptative. În schimb, Werner a descris acești copii ca fiind rezilienți, deoarece au folosit procese mentale și comportamente pentru a se proteja de emoțiile negative și de factorii de stres.
Studii privind reziliența
Alte studii din anii 1980 au evaluat reziliența la copiii cu părinți schizofrenici. Acestea au descoperit că, în comparație cu copiii cu părinți sănătoși, a existat un impact negativ asupra dezvoltării copiilor care trăiau cu părinți schizofrenici.
Cu toate acestea, unii copii ai părinților schizofrenici au fost competenți din punct de vedere academic și emoțional, permițând cercetătorilor să înțeleagă reacțiile la adversitate. Alte paradigme socioculturale, cognitiv-comportamentale și biomedicale au perspective diferite asupra rezilienței.
Cu toate acestea, majoritatea psihologilor sunt de acord că reziliența implică două concepte-cheie: adaptarea pozitivă și adversitatea. Încă de la începutul cercetărilor privind reziliența, cercetătorii au studiat reziliența și factorii de protecție care explică adaptarea indivizilor la situații adverse, inclusiv sărăcia, maltratarea sau evenimente de viață catastrofale.
Teoria rezilienței
Teoria rezilienței este un model psihologic studiat în diverse domenii, inclusiv dezvoltarea umană, managementul schimbării și psihiatria. Aceasta explică ce este reziliența și cum depășesc indivizii adversitățile.
Conform acestei teorii, evenimentele tragice, cum ar fi războaiele, dezastrele naturale, pandemiile, împușcăturile în masă și atacurile teroriste sunt realități inevitabile și comune. În plus, adversitatea poate lua forma unor crize personale, inclusiv pierderea locului de muncă, instabilitate financiară, abuz, pierderea unei persoane dragi și boală. Astfel, teoria rezilienței pune accentul pe reziliența comunitară și individuală, deoarece persoanele reziliente pot rămâne calme și își pot reveni după o pierdere majoră, un eșec sau un eveniment traumatic.
Acesta afirmă că reziliența este o trăsătură dinamică, nu fixă sau constantă. De exemplu, indivizii pot da dovadă de reziliență atunci când se confruntă cu o anumită provocare sau factor de stres, dar se pot lupta cu provocările sau cu adaptarea atunci când se confruntă cu o altă adversitate.
Teoria rezilienței afirmă că indivizii rezilienți sunt afectați de riscuri, pierderi, schimbări și adversități. Cu toate acestea, ei trebuie să învețe să treacă prin aceste experiențe și să le facă față.
Factori care creează reziliență
Conform teoriei rezilienței, factorii cheie care joacă un rol în reziliență includ abilitățile de comunicare, abilitățile de rezolvare a problemelor, sprijinul social, abilitățile de adaptare, sentimentul de control și reglarea emoțională. Dezvoltarea rezilienței implică o multitudine de factori, inclusiv resurse și puncte forte atât interne, cât și externe. Unii factori care permit indivizilor să dezvolte reziliența sunt:
- O bună stimă de sine
- Modurile în care se implică sau privesc lumea
- Mecanismele și strategiile de coping pe care le utilizează
- Accesul la resurse de calitate, inclusiv la resurse sociale.
Alte studii au descoperit șase predictori principali ai rezilienței: flexibilitate, adaptabilitate, echilibru, perspectivă, personalitate pozitivă și sprijin social. Alți factori de protecție care atenuează efectele negative ale riscurilor de mediu ale situațiilor stresante includ sprijinul extern, atributele personale, familia și comunitatea.
Caracteristicile demografice, inclusiv sexul, statutul socio-economic și resursele, pot, de asemenea, să prezică reziliența. Cercetările demonstrează o probabilitate mai mică de reziliență la femei în urma unui dezastru natural decât la bărbați.
Anumite aspecte ale atenției, spiritualității și religiei pot, de asemenea, să împiedice sau să promoveze virtuțile psihologice care contribuie la reziliență. O combinație de dezvoltare a abilităților de adaptare, relații de sprijin și experiențe pozitive reprezintă baza rezilienței.
Tipuri de reziliență
În timp ce cuvântul reziliență este utilizat în mod obișnuit pentru a reprezenta capacitatea generală de adaptare și de adaptare a indivizilor, acesta poate fi împărțit în mai multe categorii. Există diferite tipuri de reziliență, fiecare dintre acestea putând influența capacitatea unei persoane de a face față stresului. Cele patru tipuri de reziliență sunt: psihologică, emoțională, fizică și comunitară.
Reziliența psihologică
Reziliența psihologică sau mentală este capacitatea și tăria mentală a unui individ de a-și folosi punctele forte și abilitățile pentru a se adapta mental sau a face față provocărilor, incertitudinilor și adversităților. Persoanele cu reziliență psihologică pot rămâne concentrate și calme și pot trece peste provocările sau crizele vieții fără consecințe pe termen lung, cum ar fi anxietatea și suferința psihologică.
Reziliența emoțională
Reziliența emoțională este modul în care indivizii fac față stresului, deoarece indivizii răspund diferit la schimbări și situații. Anumite evenimente pot declanșa emoții la unele persoane, dar nu și la altele. Persoanele reziliente emoțional pot să-și recunoască și să-și înțeleagă emoțiile. Aceștia folosesc resurse interne și externe pentru a gestiona factorii de stres și sentimentele lor în mod optimist și pozitiv.
Reziliența fizică
Reziliența fizică se referă la modul în care organismul își revine și face față schimbărilor cauzate de solicitări fizice, leziuni și probleme medicale. Aceasta afectează forța și rezistența unui individ și joacă un rol vital în sănătatea pe termen lung, inclusiv în modul în care oamenii îmbătrânesc și răspund la stresul fizic, boli și accidente. Legăturile sociale, timpul de odihnă, alegerile unui stil de viață sănătos și activitățile plăcute contribuie la reziliența fizică.
Reziliența comunității
Reziliența comunității este capacitatea grupurilor de a-și reveni și de a răspunde la situații adverse care afectează grupurile, cum ar fi dezastrele naturale, atacurile teroriste, violența, dificultățile economice și împușcăturile în masă. Cea mai recentă situație care a testat reziliența comunității este pandemia COVID-19.
Cei 7C ai rezilienței
La copii, reziliența este evidentă mai ales atunci când sănătatea și dezvoltarea unui copil înclină spre rezultate pozitive, chiar și atunci când există o încărcătură de factori care se află pe partea de rezultate negative. În timp, impactul cumulativ al abilităților de adaptare și al experiențelor pozitive poate facilita obținerea de rezultate pozitive.
Ken Ginsburg, medic pediatru specializat în medicina adolescenților din Philadelphia, a dezvoltat modelul 7Cs al rezilienței pentru a-i ajuta pe copii să își dezvolte abilitățile necesare pentru a fi mai fericiți și a avea o sănătate mintală mai bună.
Modelul se bazează pe două puncte fundamentale, inclusiv pe modul în care copiii se ridică la nivelul așteptărilor lor și pe nevoia de sprijin din partea adulților care să le ofere copiilor un model de reziliență pentru a se adapta la provocări.
Cei 7C includ competența, contribuția, conexiunea, caracterul, adaptarea și controlul.
Competență și încredere
Competența presupune ca indivizii să posede abilitățile necesare pentru a se simți suficient de competenți pentru a face față situațiilor stresante. Înrădăcinată în competență se află abilitatea de a avea încredere, adică încrederea individului în propriile abilități. Identificarea punctelor forte individuale poate spori și motiva indivizii să depășească provocările.
Confruntarea și conexiunile
Adaptarea se referă la valorificarea punctelor forte personale, inclusiv a abilităților sociale și de reducere a stresului, pentru a fi mai bine pregătiți să depășească adversitățile și provocările și pentru a îmbunătăți sănătatea mintală. În plus față de coping, persoanele care își controlează deciziile și acțiunile au mai multe șanse să revină după greutăți și să se bucure de un caracter puternic sau de un sentiment de valoare de sine și de încredere.
Legăturile sporesc și mai mult reziliența indivizilor prin legături strânse cu familia, prietenii și grupurile comunitare, favorizând securitatea și apartenența. În cele din urmă, dacă indivizii, în special adulții tineri, experimentează contribuția personală la lume, va crește dorința lor de a lua decizii și de a face alegeri care să îmbunătățească lumea, sporindu-le caracterul, competența și sentimentul de conexiune.
Cei 7C sunt deosebit de valoroși pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă valorile și alegerile pe care le fac atunci când iau decizii și sunt componente integrale și interconectate care constituie reziliența. Interacțiunea dintre factorii biologici și cei de mediu influențează capacitatea unui copil de a depăși amenințările la adresa dezvoltării sănătoase și de a-și construi reziliența de la o vârstă fragedă.
Reziliența la copii
Reziliența la copii este rezultatul unei combinații de contexte, inclusiv în sala de clasă, în comunitate și în familie.
Sala de clasă
Copiii din sala de clasă au fost caracterizați cu ajutorul locusului de control. Un locus de control intern, un sentiment mai mare de control și așteptări ridicate la copii sunt legate de o reziliență mai mare.
Comunitate
Comunitatea joacă, de asemenea, un rol important în promovarea rezilienței la copii. O comunitate coerentă și solidară implică organizații sociale, conexiuni și o bună comunicare care promovează o dezvoltare sănătoasă. Construirea unei comunități semnificative și participarea la aceasta reprezintă oportunități pentru consolidarea rezilienței.
Familie
Mediile familiale care oferă sprijin, sunt stabile și grijulii încurajează participarea copilului la viața de familie. Cei mai mulți copii rezilienți au o legătură puternică cu cel puțin un părinte sau un adult din familia lor care oferă copiilor un nivel de calitate și competență parentală, ajutându-i să-și construiască reziliența în viață.
Mediul în care trăiește copilul, fie că este vorba de clasă, de comunitate sau de familie, influențează capacitatea acestuia de a înțelege și de a adapta reziliența. Pe măsură ce copiii își cultivă reziliența de timpuriu, se adaptează bine la adversitate, amenințări și provocări în calitate de adulți.
Modele biologice care influențează reziliența
Cercetările sugerează că reziliența, ca și trauma, este influențată de modificările epigenetice, inclusiv de o metilare mai mare a ADN-ului factorilor de creștere în anumite regiuni ale creierului, promovând rezistența la stres.
Mai mult, axa hipotalamo-hipofizo-suprarenale mediază relația dintre sprijinul social și rezistența la stres prin intermediul oxitocinei. Oxitocina crește rezistența unui individ la evenimente traumatice ulterioare. Prin urmare, reziliența este un concept biopsihologic care poate ajuta la înțelegerea mecanismelor care prezic bunăstarea și sănătatea pe termen lung.
Factori de sănătate care influențează reziliența
Cercetările arată că reziliența și sentimentul de autoapreciere în depășirea unor experiențe de viață dificile pot ajuta persoanele să facă față unor boli cronice, cum ar fi artrita reumatoidă, cancerul, diabetul de tip 2, anxietatea și depresia.
Reziliența îi poate proteja pe indivizi de diverse afecțiuni de sănătate mintală, inclusiv de anxietate și depresie, compensând în același timp factorii care cresc riscul anumitor afecțiuni de sănătate mintală. De exemplu, doi neurotransmițători care amortizează stresul în creier sunt opioidele endogene și dopamina.
Dovezile arată că antagoniștii opioizi și dopamina cresc răspunsul la stres la animale și la oameni. Sistemul de recompensă, mediat de dopamină, reduce, de asemenea, reactivitatea negativă la stres în creierul animalelor și al oamenilor.
Cum să devenim mai rezilienți?
Reziliența nu face parte din personalitatea unui individ, dar indivizii pot deveni mai rezilienți prin implicarea în gândire și reflecție conștientă. Ca parte a terapiei cognitiv-comportamentale, dezvoltarea rezilienței înseamnă reflectarea conștientă asupra comportamentelor și proceselor de gândire negative și modificarea acestora. Primul pas este de a se angaja în autoconferințe pozitive și de a identifica emoțiile și modelele de comportament pozitive și negative.
Al doilea pas este de a le valorifica forța interioară și de a adapta abilitățile de a face față nevoilor lor, ajutându-i să reducă nivelul de stres.
Printre mecanismele comune de adaptare se numără exercițiile fizice, activitatea fizică, respirația profundă, îmbunătățirea igienei somnului, dormitul suficient și activități sau hobby-uri care îi pot ajuta pe indivizi să facă față situațiilor dificile și stresante. A face din aceste activități o parte din rutina zilnică poate ajuta la obținerea rezilienței.
Promovarea rezilienței necesită timp și practică. Cu toate acestea, poate fi dificil pentru unele persoane să înțeleagă de unde să înceapă și ce abilități de adaptare să utilizeze. De exemplu, consultarea unui profesionist în domeniul sănătății mintale poate ghida persoanele pentru a îmbunătăți bunăstarea mentală și reziliența.
Concluzie
Indivizii trebuie să își construiască abilități pentru a dezvolta reziliența și a îndura greutățile, deoarece reziliența este rezultatul adaptării cu succes la experiențe dificile prin ajustarea la cerințele externe și interne. Există multe modalități de a încuraja reziliența la indivizi, iar cuvintele pot fi incredibil de încurajatoare. Indivizii trebuie să se concentreze asupra prezentului și să valorifice emoțiile pozitive și puterea pentru a dezvolta reziliența și a se recupera în viitor în urma unui eșec semnificativ.
RESURSE DE SĂNĂTATE MINTALĂ ANAHANA
WIKIS DE SĂNĂTATE MINTALĂ
Anxietate de înaltă funcționalitate
BLOGURI DE SĂNĂTATE MINTALĂ
Terapia cognitiv-comportamentală
Stigma privind sănătatea mintală
Cum să nu mai amâniți amânarea
Cum să nu mai gândești prea mult
Abilități de reglare emoțională
Referințe
- Universitatea din Texas, Austin - "Building Resilience in Children and Teens" - https://cmhc.utexas.edu/building-resilience-in-children-and-teens.html
- Universitatea Rowan - "Coordonatori de reziliență pentru studenți" - https://sites.rowan.edu/deanofstudents/resiliencycoordinators.html
- OrganizațiaNațiunilor Unite - "Jurnalul Națiunilor Unite" - https://journal.un.org/
- Rețeaua Națională de Stres Traumatic al Copilului - "Reziliența" - https://www.nctsn.org/what-is-child-trauma/trauma-types/disasters/resilience
- Asociația Americană de Psihologie - "Dezvoltarea rezilienței" - https://www.apa.org/topics/resilience
Disclaimer
Conținutul acestui articol este furnizat doar în scop informativ și nu este menit să înlocuiască sfaturile, diagnosticul sau tratamentul medical profesionist. Se recomandă întotdeauna să vă consultați cu un furnizor de servicii medicale calificat înainte de a face orice schimbare legată de sănătate sau dacă aveți întrebări sau preocupări legate de sănătatea dumneavoastră. Anahana nu este răspunzătoare pentru orice erori, omisiuni sau consecințe care pot apărea în urma utilizării informațiilor furnizate.
